miercuri, 14 septembrie 2016

Sentimente euclidiene





Ne-am nǎscut puncte
monocrome şi defuncte,
douǎ neconfundate urme,
dar cu vise şi cu nume

într-o clasǎ sǎrǎcitǎ 
pe o tablǎ murdǎritǎ 
de idei şi mǎzgâleli, 
rǎmase din pauza de ieri. 

Te-am iubit atât de mult… 
atât cât poate iubi un punct 
şi m-am rugat de toți, ca o nebunǎ, 
"desenați-mi vǎ implor, o mânǎ!" 

Sǎ mǎ pot târî pânǎ la tine 
sǎ te concep mai mult decât pe mine,
sǎ îți iubesc mai îndeaproape toate 
defectele tale, toate! 

Nimeni nu m-a ascultat… 
Doar un copil s-a apucat 
sǎ uneascǎ printr-un segment de dreaptǎ 
existența mea cea stearpǎ 

cu existența ta şi-apoi 
studiind nu ştiu ce foi, 
am devenit cea mai perfectǎ razǎ 
al celui mai perfect cerc de pe tablǎ. 

Şi-am putut apoi sǎ ştiu 
cum se simte când eşti viu 
şi ah, câte aş mai fi scris 
dacǎ totul n-ar fi fost numai un vis! 

Ş-apoi când m-am trezit te-am întrebat:
"Dar tu pe mine nu m-ai visat?"
şi înainte sǎ îmi raspunzi la întrebare
ne-a unit o razǎ reflectatǎ pe tablǎ de soare!




sâmbătă, 18 iunie 2016

Metafizica neîntâlnilor noastre




Şi când vei tânji sǎ-ți aminteşti
o clipǎ de fericire,
sǎ nu vii sǎ îmi cerşeşti
lǎcrimând şi în suspine:

cǎ n-ai ştiut, cǎ n-ai avut
cǎ ți-ai dorit dar nu credeai,
cǎ tu sperai şi ai fi vrut,
dar ce pǎcat cǎ nu puteai.

Sǎ mǎ cǎuți în orbite 
unde mǎ vor smulge din dor
mâinile îmbǎtrânite
şi mintea unde m-ai chemat sǎ mor.

S-ajungi în zbor din 5 bǎtǎi
de aripi unde s-au întâlnit 
sub cojile ochilor tǎi
baiatul şi firul de nisip

din care şi-a clǎdit castelul
şi care-n ochi i s-a ivit
şi în sandale şi în felul
cum plângea de îngrozit.

Eu sunt umbra de pe-a ta retinǎ 
unde plâng şi oftez,
unde devin tot mai infimǎ
unde mor şi mǎ ratez.

Acolo mǎ ascund de viațǎ,
în ochiul infinit pustiu,
unde plouǎ şi e ceațǎ
şi numai asta ştiu sǎ fiu.

Asta am crezut cǎ sunt,
dar apoi m-am pomenit,
cum eu - grǎuntele de gând
devin mai viu şi rotunjit.

Şi mǎ izbesc de imagini
şi totul doare cumplit.
Nimic nu mai are margini
şi simt totul diferit.

Şi mǎ trezesc acum plutind
prin hǎul în care cǎdeam.
Nu pot brațele sǎ mi le-ntind,
nu mai sunt ceea ce credeam.

Mǎ învart în jurul meu
şi mǎ simt ca o sferǎ,
şi cad şi plutesc mai greu
decât puteam acum o era.

Curând mǎ trezesc privitǎ
de un bǎiat cu ochi cǎprui,
pe care-i vǎd cum se agitǎ
pe fondul pal plin de pistrui.

Îi recunosc de undeva
surâsul blând şi dulce,
mirarea din privirea sa
şi scrisul de pe cruce.

Apucǎ perla cu iuțealǎ
şi o ridicǎ în zare,
o plimbǎ-n palmǎ cu sfialǎ
şi mǎ aruncǎ apoi în mare.



duminică, 17 aprilie 2016

Suprarealism



Se crapǎ de ziuǎ 
şi eu mǎ trezesc
cum mǎ umplu de pizmǎ
din totul ce-l urzesc.

Mişcǎri curbilinii 
zǎresc pe geam,
se desfǎceau crinii
şi eu i-auzeam.

Privesc în oglindǎ
pistruii ce-mi apar
şi sub ei o ființǎ
cu chipul de var.

Mǎ îmbrac în verde
crud, bacovian,
oricum, el nu vede
sǎ cânte la pian.

Voi zace-ntr-o glastrǎ
de la fereastra ei
având aceleaşi vise
de azi şi de ieri.

Se crapǎ de ziua,
iar eu ma trezesc,
la umbrǎ lângǎ crinii
de unde m-ai cules.

marți, 12 ianuarie 2016

Tot ce-a fost între noi




Sunt o lacrimǎ sihastrǎ
din marea cea albastrǎ.
Sunt un om ca şi tine
Sunt iubire şi suspine.

Sunt o patǎ de cernealǎ
pe caietul de la şcoalǎ.
Sunt o vorbǎ de alint
întrupatǎ sǎ te mint.

Sunt o carte prǎfuitǎ
uneori mai mor de frica
şi de singurǎtate
şi de lininştea ce tace.

Sunt un gând dintr-un sertar
ce mǎ chemi la un pahar.
Sunt mirosul de lavandǎ
ce îți desenez o hartǎ.

Sunt încǎ o amatoare
de iubiri înşelǎtoare,
de vise sfǎrâmicioase,
de priviri neputincioase

colecționate toate
de pe stâncile ce poate
îşi doreau sǎ se surpe
morții sǎ mǎ împrumute.

Sunt minciunǎ
Sunt ranchiunǎ
Sunt şi pace şi rǎzboi
Sunt tot ce-a fost între noi !



miercuri, 25 noiembrie 2015

Timpului



In mijlocul bucuriei,
m-am trezit de fapt c-asist
la sfârsitul copilǎriei
cu un zâmbet larg si trist.

Când umbrele brațelor tale
mǎ invitau sǎ le citesc,
eu îmi inventam o cale
ca de mâine sǎ le-opresc.

Captivǎ în pustiul tǎu
am învǎțat sǎ numǎr;
ți-am vǎzut zâmbetul cealǎu
când m-ai apǎsat pe umǎr.

Purtai în picioare marea
şi-aveai chipul bunului,
dar ți-am citit nepǎsarea
din gesturile pendulului.

Am spart borcanul cu gem
când te-am auzit vestind,
cǎ nu se vede niciun ren
zburând pe geamul aburind.

Şi joaca dintr-o datǎ toatǎ
a început sǎ înceteze,
culoarea sǎ fie matǎ
şi mama sǎ ofteze.

Simțind acum cǎ îmi înoatǎ
sufletul în ipoteze
şi pǎdurea fermecatǎ
cǎ vrea sǎ se dezmembreze,

m-am dat  încet de-a dura
peste firele de iarbǎ
şi-am mâncat toatǎ glazura
şi-am iscat o mare zarvǎ.

Şi mi-am propus sǎ te amân
pânǎ e gata brodatǎ,
liniştea unde rǎmân
copilul cel de altǎdatǎ.

luni, 9 noiembrie 2015

dorului




Țes în minte începuturi
ale unor deziluzii.
Sǎ le schimb în aşternuturi
sau sǎ-mi împletesc perfuzii?

Dorul nu se mai sfârşeşte,
mǎ sufocǎ frunzişul crud
şi-l blestem cǎ se-adânceşte,
fǎrǎ sǎ pot sa îl aud.


Eu sunt doar un abanos,
țǎrmul cerului îl caut
în desişul-ntunecos
mǎ prefac cǎ te aplaud.

M-ai sǎrǎcit de bucuria
de a hrǎni tot ce iubeam
în timp ce tu lucrai cu ziua
pentru tine şi-al tǎu neam.

Te gândeşti c-ai ricoşat
dintr-o simplǎ întâmplare,
dar tu de fapt te-ai cocoşat
şi m-ai țintit dintr-o eroare.

Sunt şi eu o particicǎ
din dorul cel nemǎrginit
şi-am vrea eu şi–a ta alicǎ
sǎ vezi cât am ruginit.


Nu ştiu daca suspin
dacǎ plâng sau dacǎ mor
acum cunosc un alt chin
în care sunt şi surd şi chior.

Între ultimele douǎ
bǎtǎi de inimi rǎmase
mi-amintesc doar cum plouǎ
şi cum m-ajung din urmǎ-angoase.

Cǎprioara cu ochi limpezi,
mǎ mistuie când o zǎresc
şi uit de muşchii ei fragezi
şi-i uit pe toți cei ce-i hrǎnesc.

Şi-acum arma de pe umǎr,
îndrǎznesc s-o odihnesc
sub bǎrbia-mi cât eu numǎr
secundele pânǎ sfârşesc.

Dar sub plapuma de muşchi,
un mǎnunchi de țepi compact,
îmi trimite moartea-n lotuşi
ş-inc-odatǎ într-un copac.

vineri, 23 octombrie 2015

Temǎ



Am talent sǎ te descriu
chiar şi dacǎ nu exişti,
în mintea mea eşti în sicriu
şi nu te las sǎ te mai mişti.

Am înțepat cu bolduri
pleoapele ochilori tǎi
ş-am adormit pe gânduri,
cum sǎ te car eu peste vǎi.

Cântǎreşti un infinit
de pǎcate şi de şoapte
şi mai eşti şi-ncǎrunțit,
nu vreau sǎ te vǎd la noapte.

Dacǎ te rog sǎ mǎ ajuți
şi sǎ suferi cum doresc,
mǎ tem c-o sǎ poti sǎ-mi muți
tot ce în mine eu clǎdesc.

Parcǎ nu vreau sǎ trǎiesc
într-o astfel de problema.
Nu ştiu dacǎ-i omenesc,
dar ți-o las ție ca temǎ.